Despre austeritate și alți demoni [NP190524]

"A venit viitorul, hai să facem panaramă" (Specii, muzica austerității)

aseară, în fața sediului de campanie N.D, oamenii fluturau steagul găurit al româniei, semn că unii dintre ei cred că au învins, încă odată, comunismul.

imposibilul pe care l-am preconizat s-a întâmplat: N.D a câștigat alegerile prezidențiale. le-a câștigat conform geografiei de clasă (cf. Baghiu) de care am mai menționat, periferia sau “provincia” - aproape - fiecărui județ fiind câștigată de G.S.

în 1901, Lenin publică pamfletul pe care toată lumea îl cunoaște cu numele “Ce e de făcut?”. ceea ce pare să refuleze toată lumea — de la cluburile de lectură MLMpM, până la progresiștii liberali care mai citesc (încerc să fiu amabil, nu-i știu) — este continuarea titlului acestui pamflet: “Chestiunile arzătoare ale mișcării noastre”. refularea finalului din titlu vine pe fondul evident al absenței totale — ba chiar a interdicției în discursul hegemonic — a unei mișcări care să fie a noastră, a maselor.

în ciuda acestei absențe, am văzut pe toată social-media apeluri la “crearea unui front de stânga” (cu diferite formulări, unele mai puțin explicite, ca să nu supere vizualizatorii sau sponsorii), un front/mișcare/organizație ce ar putea, în mod miraculos, să ne salveze de ascensiunea evidentă a (post)fascismului pregătită — conștient sau nu, e irelevant — de apostolii neoliberali care au câștigat ieri.

austeritatea, mână în mână cu neoliberalismul, pavează calea către fascism. deși am spus asta de nenumărate ori de când fac stream, nu am inventat eu acest lucru, ci oameni mult mai inteligenți decât mine.

trebuie mai mult ca oricând acum să înțelegem foarte clar acest lucru: ascensiunea fascismului nu trebuia să ne surprindă într-o țară răvășită de austeritatea guvernelor Băsescu-Boc, căreia i s-a adăugat recent și dezastruoasa gestionare a pandemiei.

și totuși, chto delat’?

am puțină încredere că “nicușoriștii optimiști” (ca să parafrazez recentele transmisiuni ale unei voci importante pentru publicul tânăr), mulți dintre ei care fie erau prea tineri ca să înțeleagă pe pielea lor ce a însemnat perioada Băsescu-Boc (de unde și fascinația ironică — morbidă, după părerea mea — pentru personajul Băsescu și memele din jurul lui), fie au trăit și/sau trăiesc într-un privilegiu de clasă încât să nu fie afectați de ceea ce ni se propune-pentru-că-s-a-propus Uniunii Europene în ianuarie 2025 (i.e un “plan fiscal” pe 7 ani de reducere a deficitului bugetar sub 3%, de la 9,3% înregistrat în 2024), se vor ralia subit unei mișcări de stânga.

și dacă tot vorbim de “mișcare de stânga” și pentru că mi s-a reproșat că împart diplome de stângism sau că aș avea un stângometru, haideți să explicăm clar ce înseamnă a fi de stânga — din nou, nu din capul meu, ci conform tradiției intelectuale și mișcării istorice în care vrem să ne înscriem:

stânga înseamnă anticapitalism. a fi de stânga înseamnă să te înscrii într-o tradiție care merge mai departe de reglementarea capitalismului și contestă logica lui fundamentală.

logica fundamentală a capitalismului poate fi rezumată relativ simplu, în câteva puncte:

1. capitalismul este un mod de producție bazat pe acumularea de valoare sub formă de capital.

2. capitalul nu e un lucru, nu e doar bani mulți, mulți, foarte mulți, ci o relație socială de producție.

3. conflictul esențial în capitalism este conflictul de clasă, pentru că între muncă și capital nu poate exista armonie.

4. plusvaloarea este motorul capitalismului, deoarece capitalistul are nevoie să exproprieze o parte din valoarea creată de muncitor pentru ca să supraviețuiască în capitalism — exploatarea nu este o problemă de caracter, de morală, ci condiția de existență în sistemul capitalist, deci este indiferent dacă capitalistul este un patron de sweat-shop în Asia sau un (co)patron bun la suflet care-și plătește angajații “corect” într-un bar din centrul Bucureștiului.

5. capitalismul trăiește prin crize recurente, supraproducție, șomaj și polarizare.

și ca să fie clar: există sisteme de subzistență și reproducere socială înafara capitalismului — gospodării autonome, forme de producție țărănești, activități de reproducere socială care sunt invizibile, naturalizate și — în capitalismul modern & patriarhal — feminizate.

mai mult decât atât, există activități care trebuie scoase din logica capitalismului, chiar de dragul capitalismului care are nevoie de ele pentru că reproducerea muncii are loc în afara sferei salariale, dar în slujba ei (odihna, îngrijirea medicală, mobilitatea, transportul). toate aceste activități trebuie scoase din logica capitalistă pentru că nu sunt produse, ci sunt necesități de bază chiar pentru reproducerea socială a muncitorului: sănătatea, educația, transportul public, comunicațiile, accesul la apă, locuința, hrana.

ceea ce am văzut în dezbaterile la care m-am uitat — și m-am uitat la aproape toate — este că românia, mai mult decât să fie capturată de “sistem” și “corupție”, este capturată de o gândire perifefică și provincială (derogatory) în care singurele soluții sunt: creșterea taxelor pentru toată lumea sau austeritate severă. N.D a mai bâjbâit puțin despre colectarea mai bună a taxelor și atragerea fondurilor europene, doar că — așa cum am mai zis — fondurile europene nu pot plăti pensii și salarii.

HotNews, 2011

indiferent ce a bâjbâit N.D, presupusul viitor premier Bolojan — președintele interimar care ne-a îndatorat deja pe 40 de ani pentru reînarmare — a declarat în repetate rânduri și a demonstrat în anii de administrație publică faptul că cunoaște un singur plan: austeritatea. și ca să demonstreze că este un libertarian de baltă, a dublat această idee cu creșterea taxelor, exprimată cu un fel de părere de rău cinică, comică în forma ei de struțo-cămilă.

austeritatea nu este un răspuns la deficit

să pretindem că într-un stat condus de minți complet capturate de gândire neoliberală putem avea o discuție despre cum deficitul este un mit — cel puțin în termenii mitologici în care este descris, pornind de la falsa analogie că bugetul statului ca buget al unei gospodării — este mult prea mult. în românia nu se discută nicio idee politică vag îndrăzneață, așa că ce pretenții de evaluarea unor premise ale MMT, ce pretenții ca România să-și folosească spațiul fiscal și monetar mai agresiv decât se crede în mod “tradițional” putem avea.

în românia ortodoxia există și în economie, doar că nu aia religioasă, ci aia care produce cu adevărat dezastre sociale. adică teoria friedmaniană despre deficit și cheltuieli guvernamentale, o piatră de temelie a doxei neoliberale care domină gândirea economică ne/de/antipolitică. ea ne spune — pe scurt — că cheltuielile guvernamentale duc inevitabil la inflație și datorie, că statul trebuie să fie minimal și neutru (iar serviciile sociale & publice sunt periculoase), că inflația ar fi întotdeauna un fenomen monetar, în fine — că austeritatea este o fatalitate tehnocrată (i.e “specialiștii” lui N.D care ne vor rezolva guvernul). desigur că această teorie care este falsă și a ajutat la regresie socială, ignoră faptul că sectorul privat are nevoie de cerere publică pentru a funcționa, ignoră faptul că deficitul public este surplusul privat, ignoră că statul nu este “intrus” în economie și capitalismul nu funcționează fără infrastructura și intervenția statului.

austeritatea este o strategie politică de clasă, nu o necesitate economică. ea are ca obiectiv (re)disciplinarea clasei muncitoare și a administrației publice, liberalizarea și mai mare a pieței muncii, privatizarea serviciilor publice pe care “statul nu și le mai permite” și întărirea puterii capitalului asupra statului care, în loc să fie redistributiv, devine garantul echilibrului bugetar pentru sfintețe Piețe.

HotNews, 2011

crizele nu sunt urgențe tehnice, ci ocazii politice pentru a redesena raporturile de forță dintre muncă și capital sau — cum a spun N.D aseară — “românia are nevoie de un nou contract social”. austeritatea nu rezolvă cauza deficitului, ci conservă sistemul care a generat-o.

m-a întrebat ieri cineva pe stream: ce trebuie să facă statul în timpul unei crize? am răspuns oracular: să crească salariile. la vremuri în care “soluțiile” sunt acceptate necritic, consensul poate fi spart doar prin îndrăzneală.

but i meant it. austeritatea nu doar că este o măsură injustă, ci este profund contraproductivă economic. în momentele în care economia suferă o scădere dramatică a cererii agregate (adică scad consumul și investițiile), măsurile de austeritate pot doar să agraveze problema prin tăierea cheltuielilor guvernamentale, pentru că aceste tăieri duc la reducerea veniturilor, creșterea șomajului și scăderea puterii de cumpărare (și de negociere de clasă, dar să nu ne hazardăm…).

spirala deflaționistă nu face decât să amâne dezastrul și să încetinească economia, făcând datoria să devină de fapt mai greu de gestionat.

efectele austerității care sunt simțite mai ales de clasele “inferioare” sunt instabilitatea socială, erodarea coeziunii și a solidarității. adică crearea unei societăți perfecte pentru a fi capturată de discursul populist (nu popular) al (post)fasciștilor.

bugetul trebuie tratat ca un instrument de justiție socială, nu ca o contabilitate neoliberală.

orizontul unei mișcări salvatoare de stânga nu cred că există. cel puțin nu cu oamenii de acum, nu cu partidul SENS al cărui președinte ales a doua oară face apologia “centrismului”, nu cu “nicușoriștii optimiști”, nu cu “cercurile de lectură MLMpM” sau dubioși ai “comunismului științific”.

mai mult, decât alienarea socială a “suveraniștilor”, a votanților G.S, ar trebui — dacă tot pretindem că suntem cei educați și europeni — să încercăm și să insistăm pe solidaritatea cu oameni cu care avem aceleași interese de clasă, chiar dacă avem diferențe culturale.

mai mult, cred că trebuie să fim pragmatici — cu adevărat, de data asta: contextul social și economico-politic ne obligă la trierea luptelor și a aliaților.

asta dacă ne dorim să mai existăm sau dacă vă doriți ca euforia de aseară să nu fi fost un vis frumos.

scurt:

• taxarea reală a capitalului și a marilor averi — impozit progresiv real, taxare pe avere netă, impozit pe profit diferențiat (companiile să plătească mai mult decât IMM-urile), impozit pe dividende (nu semi-paradis fiscal), impozitarea bunurilor de lux (imobiliare și auto).

• protejarea și extinderea serviciilor publice esențiale — creșterea bugetelor pentru educație și sănătate până la media UE, extinderea și scăderea costului transportului public (mai ales în zone rurale și periferice), investiții masive în locuințe sociale & accesibile. pe scurt: reangajarea statului în viața socială.

• creșterea salariului minim și a pensiilor minime pentru creșterea consumului și nu numai.

• aș mai zice și de adevăratele tăieri de cheltuieli, adică tăierea cheltuielilor antisociale pentru apărare și servicii. dar poate-mi bate cineva la ușă.

cu alte cuvinte, lucuri imposibile. dar pare că româniei îi plac aceste lucruri.

ne vedem la proteste.