Critica programului de la Vâlcea

programul Partidului Socialist Român

în ultima perioadă, bula de stânga românească a fost martora (și participanta) unor mici isterii (atât pro, cât și contra) care gravitau în jurul Partidului Socialist Român. s-au făcut și desfăcut prietenii, s-au aruncat cu acuze, s-a amenințat cu adeziuni ș.a.m.d. sigur, toate aceste mici isterii au cauze mai profunde – pe care le-am mai discutat aici –, însă senzația generală este că o grămadă din participanții scandalurilor nu prea știau despre ce vorbesc. și aici nu mă refer la unii sau alții care își pretind statutul de analiști, fără să facă dovada că au citit și lucrurile & lucrările pe care le citează parțial și cu UTM de ClaudeGPT. nu am nici energia și nici intenția să mă (mai) răfuiesc pe „teorie”.

când spun că senzația generală este că mulți dintre cei cei care fac zid în jurul partidului cu soare nu prea știu ce vorbesc, mă refer – și, dar mai ales – la faptul că ei nu nu prea știu ce apără. iar în cazul celor care sunt speriați nevoie mare de acest partid, dincolo de atitudinile și vorbele antisemite, rasiste, transfobe, fatfobe, tot-ce-vreți-fobe ale unor membri noi ai PSR – puși pe reformat partidul –, nici cei speriați nu prea știu cu cine discută.

Constantin Rotaru, președintele PSR

asta nu pentru că nu se știe cine ar fi vocalii peseriști de pe social-media. ci pentru că nimeni, nici reformiștii intrați în partid, nici oamenii care – unii pe bună dreptate – îi critică pe ‘net pe reformiști, nu cred că pot să circumscrie ideologia acestui partid. dacă facem un efort să punem temporar în paranteză atitudinile, postările și vorbele (x)fobe ale tinerilor peseriști, cred că cel mai bun loc care poate să ne ofere o vedere panoramică asupra ideologiei PSR este chiar programul partidului.

în istoria mișcării muncitorești, programele partidelor au avut un rol triplu. au fost instrumente de unificare, au fost arme de clarificare și delimitare ideologică, au fost și mecanisme de disciplinare. în fond, programul este expresia încercării de a transforma o masă socială implicit fragmentată într-o identitate politică recognoscibilă. din acest motiv, un program nu trebuie citit exclusiv prin „ce spune”, ci și ca simptom. adică: ce încearcă să unifice? de cine se delimitează? ce tensiuni încearcă să acopere?

tinerii reformiști intrați recent în Partidul Socialist Român se identifică și se declară toți comuniști și/sau socialiști – sau cel puțin Stânga Radicală. iar programul, la prima vedere, pare să le confirme că se află la locul potrivit: PSR este „un partid autentic de stânga, cu un program de inspirație marxistă”. așadar se revendică – încă de la începutul programului – o filiație marxistă (chiar dacă putem observa distanțarea implicită în expresia „de inspirație”).

pornind la drum pe cărările programului cu inspirația marxistă în picioare, aflăm totuși că programul economic nu e organizat deloc în jurul vreunor categorii marxiste sau marxiene (știți voi – clasă, exploatare, capital – ca raport social –, să nu mai vorbim de abolirea vreunor forme sociale precum munca salariată). este construit în jurul unor teme social-democrate de criză, i.e cu un stat mai autoritar. se vorbește despre pluralismul parlamentar și pluralismul proprietății private, de credința partidului în piață – o piață reglementată, desigur, în care statul intervine să corecteze „derapajele” –, de protejarea capitalului național etc; cu alte cuvinte, nicio critică, nici măcar „de inspirație” marxistă a relațiilor capitaliste, ci o critică căldicică a „neoliberalismului” și a privatizărilor „rele”.

asta deși PSR se declară „continuatorul tradiţiilor mişcării socialiste, comuniste şi muncitoreşti din România” și își dorește să contribuie la „reconstrucţia şi dezvoltarea mişcării socialiste şi comuniste din România”. cu alte cuvinte, nu este nedrept să judecăm programul după pretențiile sale și conform ștachetei pe care și-a ridicat-o singur.

continuând să căutăm inspirația marxistă, aflăm că programul economic al PSR definește „economia socialistă de piaţă” drept un „sistem social economic bazat pe pluralismul formelor de proprietate asupra mijloacelor de producţie”, în care „întreprinzătorii îşi desfăşoară liber activitatea economică”, iar statul doar intervine pentru a corecta disfuncționalitățile produse de raportul cerere-ofertă și de comportamentele speculative. altfel spus, în societaeta pe care și-o dorește acest partid „socialist”, proprietatea publică poate să coexiste neîntinată alături de cea privată, pe o piață reglementată, pentru că PSR „recunoaşte necesitatea şi importanţa existenţei proprietăţii private şi consideră că ea trebuie garantată şi stimulată în dezvoltarea ei”. nu trebuie să medităm filozofic foarte mult la viziunea economică a PSR, pentru că programul ne-o spune clar: „criteriul de bază în economie” zice programul este „performanţa gestiunii”. curat inspirație marxistă! desigur, dacă Marx ar fi fost un contemporan din Bihor cu monosprânceană și chelie.

dar ce este statul, această entitate „exocapitalistă” chemată să corecteze „piața”? în toate aromele de marxism, statul este înțeles drept o formă politică legată de structurarea antagonică a societății de clasă, adică – simplificând – un instrument al claselor dominante. nu și în cazul inspiraților peseriști:

Noi [PSR] nu considerăm statul ca fiind un instrument cu ajutorul căruia o minoritate îşi exercită propria politică şi conduce societatea în dauna interesului general al naţiunii. […] cosiderăm statul ca fiind poporul însuşi cu instituţii puternice menite să asigure şi protejeze drepturile fundamentale ale omului şi cetăţeanului [subl. mele].

cu alte cuvinte, noul stat socialist (așa îi spune programul) pe care ni-l propun peseriștii este totuna cu poporul. mai degrabă decât o inspirație marxistă, aceste „vorbe care ne doare” seamănă mai mult cu o gramatică carl-schmittiană sau populist-națională. cu alte cuvinte, antagonismul de clasă (își mai amintește cineva de el?) se dizolvă într-un discurs populisto-naționalist cu intenții de social-democrație, în care statul este poporul, și în niciun caz instrumentul unei dominații de clasă care să aplaneze conflictele sociale.

conflictele sociale sunt și ele, la rândul lor, definite de programul peserist în termeni morali sau naționaliști: corupție, management defectuos, privatizări frauduloase, interese străine, subordonarea față de FMI și BM, transformarea României în „piaţă de desfacere” – bref, răul nu mai este relația capitalistă ca atare, ci capitalismul „prost”, dependent, fraudulos, anti-național. formulele care revin obsesiv sunt: „interesul naţional”, „poporul român”, „românii să fie stăpâni în propria ţară”, „stat naţional, unitar, indivizibil, demn, independent şi suveran”, „exploatarea resurselor naturale trebuie să fie făcută numai în concordanță cu interesul național”, iar politica economică este legată de „competiţia pentru pieţe” și de „promovarea intereselor economice naţionale”. subiectul politic al acestui program nu mai este clasa muncitoare ca clasă antagonică, ci națiunea română ca unitate organică care a fost pervertită de globalizare și capital extern. lipseau niște fraze despre parazitismul capitalului financiar și eram în Roma la 29 octombrie ‘22.

deci națiunea e prioritară clasei – și o substituie – (într-un context în care, mai mult ca oricând, capitalul este internaționalizat complet), iar conflictul social este substituit de administrarea „bună”. un partid care se pretinde continuator al mișcării comuniste ar trebui măcar să indice ireconciliabilitatea raportului dintre capital și muncă. însă PSR este, din acest punct de vedere, mai aproape de USR și de AUR, mai ales când vorbește despre „coparticipare”, „cointeresare”, „acționariat popular”, „armonie socială”, „parteneriat” și alte formule de reconciliere între ceea ce, în realitate, nu se reconciliază decât prin forță, disciplină sau mistificare. speri la o teorie minimală a exploatării și primești acționariat popular și întreprinzători lăsați „să își desfășoare liber activitatea economică”. un fel de socialism de tejghea, cu steag (wink-wink) și contabilitate.

în fine, programul nici nu ascunde prea tare asta, iar din acest punct de vedere reformiștii peseriști sunt mai lipsiți de onestitate decât colegii lor mai în vârstă.

problema – din punct de vedere a celor mai în vârstă care au redactat acest program – nu este forma socială a producției, nici raportul social capitalist sau separarea producătorilor de mijloacele de existență, ci proasta administrare a resurselor și a pieței. capitalismul nu e rău pentru că produce exploatare, criză și dominație, ci pentru că ar fi fost aplicat în varianta lui „rea”: coruptă, dependentă, anti-națională, frauduloasă, speculativă, anti-populară. adică schema clasică a naționalismului social: nu capitalul ca atare e problema, ci capitalul străin, capitalul fără patrie, capitalul care nu dezvoltă „națiunea”.

așadar, miezul ideologic al partidului organizază realitatea din perspectiva unei comunități naționale lezate, în care muncitorul nu apare ca purtător al unui antagonism universal legat de însăși structura capitalului, ci ca român prejudiciat. exploatarea e tradusă în subordonare externă, dominația de clasă e de fapt trădare națională. criza seculară a capitalismului care se exprimă la suprafață prin crize așa-zis „ciclice”? simplu efect al privatizărilor frauduloase și al „intereselor străine”.

dacă scoatem din ecuație puținul lexic socialist și îl înlocuim cu un vocabular mai la modă, rămâne un program recognoscibil din familia mai largă a național-populismului social.

micile spaime de internet despre PSR sunt, în mare măsură, nefondate, la fel cum este și aplombul de mândrie organizațională al tinerilor reformiști. conform propriului program, PSR este un partid al capitalismului reglementat în numele națiunii. nu e partidul proletariatului, ci partidul „poporului” – adică exact acea categorie vagă în care pot încăpea liniștiți și salariații, și micii patroni, și întreprinzătorii, și tot felul de figuri care, la o analiză minimă, au interese divergente.

în puținele locuri unde programul mimează radicalitatea, o face în forme perfect inofensive pentru ordinea existentă. discursul anti-privatizare nu merge până la critica proprietății private ca formă socială generalizată; anti-imperialismul nu merge până la critica sistemului global al valorificării, ci se oprește în registrul obișnuit al suveranismului; „democrația economico-socială” nu merge până la puterea muncitorilor asupra producției, ci se afundă în acționariat popular și participare controlată; critica neoliberalismului nu ajunge niciodată să atingă miezul relațiilor capitaliste. totul este tăiat la o măsură foarte familiară: suficient de social ca să sune de stânga, suficient de național ca să sune patriotic, suficient de vag ca să nu supere prea tare nici piața, nici statul, nici familia, nici biserica, nici micii întreprinzători.

probabil nici nu mai este cazul să menționez faptul că limbajul programului peserist nu este doar nemarxist sub masca „inspirației marxiste”, ci aparține unui tip de imaginar politic care a supraviețuit ca rest ideologic al secolului trecut: dezvoltare națională, industrializare, stat puternic, morală publică, echilibru social, armonie între clase, interes național, familie, demografie, disciplină și patriotism. o combinație obosită de producționism și organicism care visează la o societate ordonată, productivă, decentă și ascultătoare, în care conflictele reale sunt absorbite într-un mare „noi” național. nu e nimic revoluționar. e conservatorism în formă socială și maxim reformist în formă economică.

după propriile pretenții, PSR e mult mai aproape de o social-democrație naționalistă decât de orice tradiție comunistă sau socialistă serioasă. după efectul politic, el nu deschide un orizont de emancipare, ci unul de integrare într-o ordine deja recognoscibilă pe continent: protecție socială pentru „ai noștri”, suveranitate, disciplină socială, familie, stat puternic, capital național, retorică anti-globalistă. de aceea nu există nicio contradicție că o grămadă de peseriști, și tineri, și bătrâni se apropie de figuri din AUR sau asimilabile AUR. prostelile cu „trădări din interior” și „sabotori” nu țin — programul însuși al partidului e un AUR cu praf de arhivă și goblen.

AUR strigă și suflă în vuvuzele.

PSR oftează.

toți plantează copaci și așteaptă industria calului. român.

---

Bibliografie:

PROGRAMUL PARTIDULUI SOCIALIST ROMÂN, disponibil pe site-ul partidului.