Nu putem distruge statul Israel [NP070424]
"Is-not-real" e cât se poate de real
în ciuda faptului că promovez cauza palestiniană în toate mediile în care activez, aceste rânduri îmi vor aduce, cu siguranță, un noian de critici. poate chiar gestul stângist final: unfriendul.
s-o luăm de la început și să lămurim câteva poziții.
1. sionismul este un proiect al colonialismului occidental
proiectul sionist este un proiect fondat, girat, promovat de colonialismul occidental alb. toate puterile coloniale, inclusiv Germania nazistă în fazele timpurii (Acordul Haavara din 1933, tolerarea activităților sioniste ca soluție de “evacuare” a evreilor din Europa etc), au susținut proiectul sionist ca proiect colonial pentru că - funcțional - se înscrie în și împlinește logica colonială: aducerea unor civilizați într-o zonă strategică, justificată ca “misiune istorică și morală“.
sioniștii timpurii s-au prezentat în mod activ ca “purtători ai modernității europene” în “deșertul primitiv” al Orientului Mijlociu, fapt ideal pentru puterile coloniale fiindcă promitea crearea unui “stat tampon” al evreilor, cu populație albă, educată, care să conducă instituții “moderne”, pentru menținerea controlului occidental al regiunii (asemănător cum a propus Herzl sultanatului otoman).
sionismul nu e o anomalie în cadrul colonialismului, ci una dintre formele sale moderne cele mai “raționale” și elaborate: o colonizare în numele unor victime legitime, a căror suferință a fost instrumentalizată, aplicată cu mecanismele clasice ale dominației coloniale.
de aceea, sunt interesat doar din punct de vedere intelectual de sionismul progresist sau socialist - de genul kibbutzismului, stânga mapainică, Golda Meir etc - pentru că împărtășește ideea fundamentală de colonizare a unui teritoriu deja locuit, în numele unei “reveniri” istorice. ca să nu mai vorbim că sionismul socialist propune(a) exproprierea pământurilor palestiniene, kibbutzimul - munca exclusiv evreiască, iar în general sionismul de stânga - o formă de segregare etnică planificată, deloc accidentală.
2. toate statele se fondează pe violență
în orașul tehno-feudal cluj-napoca există un monument numit colocvial “la clopot” (Monumentul Memorandiștilor) pe care sunt inscripționate următoarele cuvinte ale lui Ioan Rațiu: existența unui popor nu se discută, se afirmă.
statul nu este expresia naturală unei voințe colective sau a unei morale universale, ci o formă de organizare a dominației, constituită istoric în momentul în care o clasă, o națiune sau o forță colonială reușește să-și impună hegemonia prin violență, mascată ulterior ca forță legitimă. violența - chiar dacă doar simbolică - este actul fondator al statului pe care se bazează toată ordinea juridică ulterioară și ulterior mitologizată (cf. Benjamin). SUA s-a fondat pe genocidul populațiilor native și sclavia africană, România s-a unificat prin război & excluderea minorităților & impunerea unei elite conservatoare, violențele de la Vendée & decapitările revoluționare sunt constitutive statului republican francez.
Israel s-a fondat printr-o negare activă a dreptului palestinienilor la propria existență (cu tot ce implică ea), prin masacre și genocid în formă continuată.
3. statul Israel există ca fapt istoric
acestea fiind zise, faptul istoric al existenței statului Israel nu poate fi negat ca fapt istoric. mai mult decât atât, în termeni real-politici, în acest moment este un fapt istoric ireversibil (rămâne de discutat în ce măsură faptele istorice sunt reversibile în genere). existența a unor milioane de oameni, indiferent de orientarea lor politică, care s-au născut acolo, au o identitate, cultură, legături sociale și familiale nu poate fi negată și negarea existenței lor este un act revanșard periculos.
aceste lucruri nu exclud recunoașterea istorică reală, reparații, redistribuire masivă de capital, reformă agrară și poate chiar redenumirea simbolică a teritoriului.
nu pot să înțeleg cum “desființarea” statului Israel ar însemna - automat - o formă de dreptate reală pentru palestinieni. istoria, ba chiar istoria recentă ne arată că vidul instituțional creat de prăbușirea unui stat și mai ales a unui stat hiper-militarizat precum Israel nu este niciodată urmat de o democrație reală. Palestina istorică, cu un vid legislativ, ar putea fi capturată de forțe extremiste - unele chiar sponsorizate de câte-o națiune colonială devenită subit bine intenționată -, de puteri regionale, organizații paramilitare sau ar putea cădea pradă unui apartheid reîntărit și menținut prin haos & dependență economică. palestinienii de rând, evreii și creștinii care nu fac parte din elita politică și militară au doar de pierdut în acest scenariu.
4. nu putem accepta Israelul ca stat etno-naționalist
dacă noi, europenii, (Nous, citoyens d’Europe?) suntem și am fost principalii suporteri, finanțatori și încurajatori ai statului Israel, poate ar trebui să mergem mai departe cu acest eurocaracter și să spunem: un stat evreiesc este la fel de absurd ca un stat românesc. etno-naționalismul este apartheid, iar legea într-un stat etno-naționalist este folosită pentru a fixa ierarhii culturale sau rasiale (cf. Balibar). Israel nu poate continua să se definească drept stat evreiesc în mod exclusiv, excluzându-i pe palestineni prin islamofobie structurală sau pe evreii care nu se conformează ideologic (unul dintre cei mai mari YouTuberi de entertainment, turned virulent sionist from the comfort of his L.A mansion, asemăna evreii care luptă pentru eliberarea palestinienilor din apartheid cu evreii kapo care serveau drept Funktionshäftlinge în lagărele naziste) pentru că un asemenea stat e o formă de “auto-încapsulare violentă”. (cf. Butler).
ca să parafrazez vorbele Amirei Hass, într-un stat care se pretinde evreiesc dar guvernează milioane de oameni care nu sunt evrei, religia devine o armă administrativă.
în același timp, repetarea logicii violenței fondatoare implicată în ideile de distrugere sau abolire a Israelului are șanse grozave să cauzeze pierderi la fel de mari precum cele suferite de palestinieni astăzi - și nu doar pentru palestinieni.
rescrierea radicală a statului Israel, cu instituțiile lui, pe toate registrele (simbolic, imaginar, real) mi se pare singura poziție pe care o pot susține și singura care cred că poate să dea naștere unei societăți moderne în care sunt demontate privilegiile structurale ale originii etnice. cu tot ce implică asta: rescrierea legilor fundamentale și organice, definirea statului Israel ca stat egalitar, post-național, reparații sub diferite forme pentru palestinieni, redistribuirea resurselor & reformă agrară și redenumirea statului.
5. Sionismul contemporan este cea mai mare forță antisemită de azi
acum că am mulțumit pe toată lumea - și implicit, posibil să-i fi enervat pe toți - să mergem mai departe cu un argument care mi se pare esențial pentru toți cei care vor să promoveze cauza eliberării de sub apartheid a palestinienilor.
desigur că s-a găsit oportunism în ultimul meu text despre tăcerea jurnalismului quality în cazul genocidului din Palestina. argumentul meu era destul de simplu: presa liberală bagă sub preș subiecte incomode și ele își găsesc exprimarea publică în tot felul de medii fringe. idei grotești devin atractive pentru persoane neinformate sau care nu au avut timpul să se informeze și din lipsa unui discurs public despre genocidul din Palestina, despre antisemitism, despre instrumentalizarea antisemitismului ca pretext pentru genocid ș.a.m.d
pe de altă parte, așa cum spuneam ieri pe stream: antisemitismul nu poate fi considerat acceptabil sau un mijloc scuzat de scop, însă nici decontextualizat și dezistorizat.
există antisemitism printre luptătorii din prima linie pentru eliberarea palestinienilor? da. însă cel colonizat nu are luxul pe care îl au războinicii tastaturilor de a analiza critic ideologia opresorului, astfel că ura devine o reacție aproape biologică. opresiunea pentru palestinieni nu este un concept abstract pe care l-au întâlnit în texte academice, ci o experiență cotidiană care vine de la soldați a căror uniformă e brodată cu steaua lui David, plătiți de un stat care se definește ca stat “evreiesc”. nu putem cere puritate morală de la cei care trăiesc în ruine, de la cei care-și pierd familiile sub bombe și trăiesc în închisori. adesea oamenii - de altfel - de rând din Palestina - dar nu numai - acționează dintr-o nevoie viscerală de a numi vinovatul și o fac într-un limbaj accesibil - antisemitismul rudimentar e mai accesibil decât Școala de la Frankfurt. înțelegere și contextualizare nu înseamnă acceptare și reproducere.
pe de altă parte, atunci când Israel monopolizează identitatea evreiască, statul israelian produce spontan antisemitism prin actul de confuzie a poporului cu statul. (cf. Butler).
mai mult, extrema dreaptă israeliană, în frunte cu Netanyahu, se hrănește din și are nevoie de antisemitism ca combustibil ideologic. nu mai par atât de nefirești relațiile cultivate de Netanyahu cu antisemiți și oameni care s-au propulsat pe fond antisemit: Viktor Orban care reciclează, via Soros, imaginarul antisemit clasic, Trump și alt-right-ul american care jonglează cu teorii conspiraționiste antisemite (remember “Jews will not replace us”?), partide antisemite post-fasciste europene care susțin statul Israel din islamofobie, în timp ce urăsc evreii din țările lor.
antisemitismul funcționează ca o motivare permanentă a statului-excepție de care sionismul contemporan are nevoie pentru a justifica o fortăreață militarizată ai cărei locuitori sunt etern amenințați. el este o condiție de reproducere a ideologiei sioniste din moment ce “evreii nu vor fi niciodată în siguranță în diaspora și numai Israelul, ca stat național evreiesc, îi poate proteja”. această dinamică dă curs - în mod ironic - unei logici perfect schimittiene: statul Israel, în forma sa etno-naționalistă, există cât timp are un dușman constitutiv (cf. Schmitt). Netanyahu și extrema dreaptă israeliană guvernează după un model schimittian de suveranitate statală etno-teo-naționalistă permanent excepțională, în care statul se legitimează prin război continuu, un dușman necesar & constitutiv și o Lege care poate fi suspendată oricând în numele supraviețuirii - atunci când starea de excepție nu este codificată direct legal.
nu trebuie să ne mire, astfel, atunci când aflăm printre picături că Israel primise avertizări în privința atacului din 7 octombrie și planul atacului era cunoscut chiar de 1 an înainte. presa liberală clasifică aceste “breșe de securitate” sub categoria “incompetenței”, desigur - etichetarea unor personaje ca Trump sau Netanyahu drept “nebuni” care se comportă “nesăbuit” este pe cât de comodă, pe atât de manipulatoare.
în fond, există o dialectică a urii care funcționează foarte bine în interesele ideologice și personale ale sioniștilor de extermă dreapta: ce pare apărare a evreilor este de fapt reificarea lor ca victime eterne, căci ei nu mai sunt definiți prin cultură, etică și istorie, ci prin traumă și pericol.
iar manifestările antisemite ale celor care sunt la diferite forme de distanță de măcelul din Palestina trebuie condamnate cu aceeași fermitate cu care condamnăm statul etno-naționalist Israel și niciodată nu trebuie văzute ca acceptabile (contextualizarea goes both ways) sau chiar utile.
mi se pare că poziția analitică (cf. Lacan) poate să ne ajute să ne situăm în afara acestei fantasme paranoide, în care dacă ne plasăm devenim purtătorii fantasmelor altora. Israel, în forma sa etno-naționalistă, este simptomul unei traume colective materializate într-un stat (cât se poate de real), fără analiză, simbolizare sau sublimare. pentru a ieși din această dialectică a violenței dintre sionism și antisemitism, în care fiecare se construiește pe celălalt care este - în același timp - și absolut negativ, trebuie să refuzăm această ecuație pentru o justiție reală care nu este doar răzbunarea violentă sau negarea, ci reparația și simbolizarea.