notițe despre imperialism și prefixele lui
extra- mega- giga- ultra- hiper- super- imperialism
am o perioadă mai ocupată la muncă, așa că nu am timp să structurez un text și nici nu știu când pot să-mi plănuiesc să o fac. vă las câteva notițe - de lectură, dar nu numai - despre “imperialism”, un cuvânt care a ajuns să însemne orice astăzi.
///
motivele pentru care china nu este “imperialistă” nu-și pot găsi baza în vreo moralitate superioară a conducătorilor ei. ea nu este “imperialistă” pentru că imperialismul nu mai este o opțiune istoric funcțională. nu “nu vrea”, ci “nu poate d.p.d.v structural”. imposibilitatea aceasta - deloc “anti-imperialistă” - este chiar o confirmare a epuizării formei istorice a imperialismului.
///
“ultra-imperialismul” lui kautsky și “hyper-imperialismul” lui vijay prashad nu au în comun doar forma neologică. hyper-imperialismul repetă - într-o formă inversată - mișcarea teoretică a lui kautsky. kautsky vedea posibilitatea unei stabilizări pașnice inter-imperiale (fapt criticat și de Lenin). prashad vede realitatea unei stabilizări violente. mișcarea este identică: imperialismul este cadrul explicativ de bază, lumea este ordonată/concentrată deasupra statelor, într-o formă “post-competitivă”. însă, dacă lui kautsky îi putem ierta greșeala de a nu fi trăit în lumea de după anii ‘70-80, la prashad nu i se poate ierta că redescoperă imperialismul ca o logică încă funcțională de organizare a capitalismului global. “hyper-imperialismul” este doar o formă de a reafirma, de a salva sensul determinat istoric al imperialismului în momentul în care realitatea îl face problematic. imperialismul este epuizat ca fază, de aceea supraviețuiește doar ca gest coercitiv fără funcție.
///
“Cu cât pielea mumificată a lui Lenin devine mai galbenă și mai tăbăcită, iar numărul vizitatorilor Mausoleului Lenin crește statistic, cu atât oamenii sunt mai puțin preocupați de Leninul real și de semnificația sa istorică.”
i-ar crăpa obrazul cerat de rușine lui lenin dacă s-ar auzi invocat într-o explicație despre rusia contemporană ca pol “anti-imperialist”, mai ales din partea celor care pretind că produc o lectură literalistă. rusia contemporană nu este “anti-imperialistă”, dar - e drept - nici o putere imperialistă “clasică”. în niciun caz - însă - o “victimă inocentă” (lucru care nu anulează anumite acțiuni ale americii). rusia este un stat dependent de exporturi primare, cu o economie slab valorificată, care folosește violența militară pentru a-și stabiliza poziția într-o lume fără perspectivă de dezvoltare reală.
nici un război actual nu este expresia vreunei lupte “anti-imperialiste”. sunt doar războaie de gestionare a declinului, în care niciuna dintre părți nu reprezintă un proiect emancipator.
///
stângiștii, mai radicali sau mai moderați, au în comun refuzul puternic de a înțelege (sau a încerca să înțeleagă) transformarea istorică prin care a trecut capitalismul după anii ‘70. la pachet cu o întoarcere în vremurile bune, chiar dacă locurile bune diferă. probabil tot această fantasmă este și sursa eternei reîntoarceri a aceleași teorii despre imperialism, actualizat retoric. imperialismul “clasic” (și teoria lui “leninistă”) are o presupoziție esențială: faptul că - încă - există spații viabile de acumulare care pot fi integrate în circuitul productiv al valorii prin violență.
ruptura istorică a anilor ‘70 ne obligă la o altă înțelegere: criza structurală a valorii - în care capitalismul a intrat - dizolvă categoria istorică a imperialismului. imperialismul presupunea spații externe neintegrate, export de capital productiv, integrarea periferiei în muncă salariată, dinamică expansivă a capitalului — condiții dizolvate de criza valorii. capitalul excedentar este preponderent fictiv.
a vorbi în continuare de imperialism altfel decât ca metaforă este reificarea unei categorii care și-a pierdut baza materială.
///
lenin a definit imperialismul ca “cea mai înaltă fază” pentru că presupunea violență statală în paralel cu o capacitate reală de valorizare. astăzi a mai rămas doar forma externă a imperiului, mai ales în cazul SUA - baze militare, control monetar, sancțiuni etc. dar nimic nu mai are azi funcția integrativă a imperialismului. (1) surplusul de capital nu mai este productiv, ci fictiv. (2) nu mai caută colonii sau piețe pentru a se valoriza, ci porturi sigure pentru a nu se devaloriza (să nu cadă bursa!!!).
nu mai există nicio extindere reală.
nu mai există nicio integrare a periferiei.
nu mai există nicio acumulare extensivă.
tot ce-a mai rămas este o formă sau alta de administrare a stagnării.
///
nu mai putem vorbi - astfel - nici de “periferie imperială” (exploatabilă, integrabilă, proletarizabilă) în sens riguros, ci trebuie să vorbim despre populație globală excedentară — abandonată, gestionată prin migrație, disciplinată prin război/frontiere/poliție, ținută în viață prin ajutor umanitar, economii informale și multă, multă violență.
automatizarea, supra-productivitatea și integrarea globală au redus drastic nevoia de muncă vie, iar acumularea nu mai poate de mult absorbi populații noi în mod stabil. în contextul ăsta, majoritatea zonelor lumii nu (mai) sunt “înapoiate”, ci istoric excluse de la valorizare.
limbajul “anti-imperialist” este - astfel - înșelător pentru că presupune existența unei periferii exploatabile care poate fi eliberată și apoi dezvoltată. dar ceea ce numim astăzi tot mai vag “sudul global” este - mostly - un spațiu al populației excedentare, nu o rezervă pentru o viitoare acumulare.
o populație care nu mai este necesară structural capitalului, nici măcar în formele cele mai degradate ale exploatării.
///
imperialismul nu (“mai”?) poate fi “cea mai înaltă fază” pentru că faza însăși - adică dezvoltarea istorică a capitalismului - s-a rupt.
totuși, comportamente imperiale persistă. dar nu mai crează proletariate stabile, nu mai exportă dezvoltare, nu mai pornesc cicluri durabile de acumulare. violența nu mai reprezintă vreo “forță istorică”, ci impotență structurală. de aceea s.u.a nu (mai) este un imperiu expansiv, ci un stat-pivot al unui sistem global blocat, care administrează consecințele prăbușirii dezvoltării capitaliste. tocmai de aceea comportamentul devine “arbitrar”, mai “violent”, mai “imperial”. nu pentru că puterea ar crește sau ar reprezenta ceva, ci pentru că baza materială dispare.
///
dolarul. armă imperială prin care s.u.a extrage valoare din restul lumii!
nu.
dolarul este rezervorul global de capital fictiv tocmai pentru că nu (mai) există suficiente investiții productive nicăieri. lumea își “parchează” banii în “state” nu pentru că ele ar “domina” productiv, ci pentru că nu există nicio alternativă funcțională.
nu există, de fapt, contradicție între:
s.u.a se comportă ca un imperiu | nu mai trăim într-o epocă a imperialismului
forma politică a imperialismului a rămas, dar a fost golită istoric de conținut. nu avem niciun “imperialism dus la extrem”, ci “imperialism golit de funcție”.
s.u.a nu domină pentru a extinde capitalismul, domină pentru că nu mai e nimic de extins, iar colapsul trebuie administrat de undeva.
///
“stânga adevărată” nu există astăzi pentru că locuiește un discurs de consolare geopolitică care refuză să accepte că nu mai există ieșiri naționale, etape istorice sau blocuri salvatoare.
nu este niciun realism, nu e niciun pragmatism. este melancolie politică mascată în analiză.
imi place mult ca exista cineva care vorbeste de populatie excedentara si la noi si te sustin in a dezvolta mai mult discursul pe partea asta, mi se pare un subiect cam incomod pentru ML-isti de toate felurile (la fel si discutia despre relevanta proletariatului "clasic" ca subiect revolutionar in contemporan, care de altfel e conditionata de discutia anterioara). parca ti-am scris si pe stream dar o sa mai las si aici, mult din ce zici pe partea asta imi aminteste de Planet of Slums de la Mike Davis, o sa las cateva paragrafe mai jos:
"The late-capitalist triage of humanity, then, has already taken place. As Jan Breman, writing of India, has warned: "A point of no return is reached when a reserve army waiting to be incorporated into the labour process becomes stigmatized as a permanently redundant mass, an excessive burden that cannot be included now or in the future, in economy and society. This metamorphosis is, in my opinion at least, the real crisis of world capitalism." Alternately, as the CIA grimly noted in 2002: "By the late 1990s a staggering one billion workers representing one-third of the world's labor force, most of them in the South, were either unemployed or underemployed." Apart from the de Sotan cargo cult of infinitely flexible informalism, there is no official scenario for the reincorporation of this vast mass of surplus labor into the mainstream of the world economy.
These are complex questions that must be explored via concrete, comparative case studies before they can be answered in any general sense. (At least, this is the approach that Forrest Hylton and I have adopted in the book we are writing on the "governments of the poor.") Portentous post-Marxist speculations, like those of Negri and Hardt, about a new politics of "multitudes" in the "rhizomatic spaces" of globalization remain ungrounded in any real political sociology. Even within a single city, slum populations can support a bewildering variety of responses to structural neglect and deprivation, ranging from charismatic churches and prophetic cults to ethnic militias, street gangs, neoliberal NGOs, and revolutionary social movements. But if there is no monolithic subject or unilateral trend in the global slum, there are nonetheless myriad acts of resistance. Indeed, the future of human solidarity depends upon the militant refusal of the new urban poor to accept their terminal marginality within global capitalism.
This refusal may take atavistic as well as avant-garde forms: the repeal of modernity as well as attempts to recover its repressed promises. It should not be surprising that some poor youth on the outskirts of Istanbul, Cairo, Casablanca, or Paris embrace the religious nihilism of al Salafia Jihadia and rejoice in the destruction of an alien modernity's most overweening symbols. Or that millions of others turn to the urban subsistence economies operated by street gangs, narcotraficantes, militias, and sectarian political organizations. The demonizing rhetorics of the various international "wars" on terrorism, drugs, and crime are so much semantic apartheid: they construct epistemological walls around gecekondus, favelas, and chawls that disable any honest debate about the daily violence of economic exclusion. And, as in Victorian times, the categorical criminalization of the urban poor is a self-fulfilling prophecy, guaranteed to shape a future of endless war in the streets. As the Third World middle classes increasingly bunker themselves in their suburban themeparks and electrified "security villages," they lose moral and cultural insight into the urban badlands they have left behind.
The rulers' imagination, moreover, seems to falter before the obvious implications of a world of cities without jobs. True, neoliberal optimism is dogged by a certain quotient of Malthusian pessimism, perhaps best illustrated by the apocalyptic travel writing of Robert D. Kaplan (The Ends of the Earth and The Coming Anarcby). But most of the deep thinkers at the big American and European policy think tanks and international relations institutes have yet to wrap their minds around the geopolitical implications of a "planet of slums.""