Dreptul la juisare [NP120924]

Cine are și cine nu are voie să se bucure de moartea lui Kirk?

Charlie Kirk a fost asasinat în timpul unei dezbateri în campusul Universității Utah. omul care spunea că sunt justificate un număr mic de morți pentru dreptul de a deține arme a murit împușcat. nu o să repet aici toate atrocitățile spuse de el de-a lungul vieții. le găsiți pe toate rețelele de socializare, mai ales la liberali care trebuie să-și justifice mica bucurie în fața acestei ironie a sorții.

“Schüttbild”, Hermann Nitsch (1983)

cele două reacții pe care le-am observat la moartea lui Charlie Kirk în câmpul “progresist” sunt următoarele:

1. liberalii care condamnă “violența de orice fel” și fac apel la empatie pentru orice om asasinat și/sau pentru familia lui.

2. stângiștii care trag de urechi oamenii pentru că se bucură de această imensă farsă pe care soarta i-a făcut-o lui Kirk, argumentând că bucuria este interzisă deoarece evenimentul va fi pretextul unei întețiri a violenței politice asupra vulnerabililor și a stângiștilor.

sigur, ar mai fi și o a treia reacție: a celor care fac mișto și iau în râs toată această situație, comițând păcatul suprem de a se bucura într-o formă sau alta de întâmplare.

vreau să vorbesc despre cele două reacții de mai sus pentru că contradicția dintre ele relevă de punctul comun (greșit, în opinia mea) de pe care pornesc: disciplinarea juisării.

nevroticul și stânga morală

dacă ar fi să facem o alegorie de clasă, ambele tabere se comportă ca un manager de afecte “responsabil”, asemeni clasei capitaliste care este nevoită să disciplineze forța de muncă pentru ca aceasta să nu saboteze producția de plusvaloare, să nu se revolte “irațional”. tot așa, stângiștii și liberalii par să ceară corectarea sau reprimarea juisării: “nu aveți voie să vă bucurați” fie pentru că “violența politică e rea” (ascunzând astfel structura de clasă care o produce și reproduce) , fie pentru că “structural nu s-a schimbat nimic” (negând astfel adevărul că orice formă de politică trebuie să ofere o formă de juisare).

Capitalul este, fără îndoială, violență structurală permanentă.

însă vedem aici poziția clasică a nevroticului: un Subiect se raportează la o Lege universală (spre exemplu: “violența e rea, mmkay”), refuzând să vadă că Legea este deja pervertită pentru că ordinea simbolică în care trăiește este construită pe violență. astfel, răspunsul e un blocaj, fiindcă nevroticul se găsește incapabil să-și asume că juisarea violenței este deja în inima Legii.

kirk și subiectul pervers

în toată cariera sa, Charlie Kirk a funcționat ca un agent pervers al unui fel de Mare Altul capitalist. atunci când spunea că un număr de omoruri merită, totuși, pentru dreptul de a deține arme, el nu spunea pur și simplu că “tragediile se mai întâmplă”, ci transforma violența în normă, asemeni perversului care nu se opune Legii, ci o servește prin propria juisare pentru ca Marele Celălalt să se manifeste în forma sa cea mai brută și brutală.

cu alte cuvinte, el se punea în poziția agentului ideologic al dominației care normalizează violența în beneficiul clasei dominante. ironica sa moarte este resimțită de mulți ca o întoarcere a Legii asupra instrumentului ei (sau asupra celui care a instrumentat-o, mai bine spus), ca un răgaz binevenit în discursul pervers/capitalist.

“Iudita decapitându-l pe Olofern”, Artemisia Gentileschi (1598-1599)

interdicția satisfacției și high-horse-ul stângist

pe de altă parte, câțiva de la stânga ne spun:: nu trebuie să vă bucurați, pentru că structural nu s-a schimbat nimic. această atitudine are un nucleu corect: revoluția nu se face prin asasinarea unui lider de opinie, e drept. de acord, într-o anumită măsură, și că trebuie să prevenim iluzia că violența punctuală ar duce la o rezolvare a antagonismului politic. însă în fapt, discursul acesta devine o interdicție nejustificată a afectului prin faptul că se enunță ceva ce este știut deja, un fel de tot degeaba, cu o floare nu se face primăvară.

faptul că minoritățile, proletariatul, tovarășii sunt atenționați că bucuria lor este inutilă/nulă (sau, am văzut, chiar dăunătoare) funcționează ca un ordin de interdicție. și ca o altă formă de nevroză, în care subiectul își dorește să rămână atât de fidel unui Mare Altul imaginar al unei “structuri perfecte” încât refuză orice rest de juisare care nu se încadrează în planul pur al revoluției.

proletariatul și juisarea de clasă

ambele atitudini, așa cum spuneam, au ca scop (principal sau secundar, nu contează) interdicția a ceea ce aș numi juisării de clasă. astfel, stângiștii își pot da mâna cu liberalii: cei din urmă lucrează neîncetat la exproprierea materială a proletariatului, iar toți lucrează - în momente ca acesta - la exproprierea afectivă - să nu râdem, să nu urâm, să nu juisăm.

desigur că momentul în care oamenii se bucură de moartea lui Kirk nu reprezintă o victorie structurală, dar satisfacția vine din scurta suspendare a interdicției: se poate râde pentru că Kirk a fost răpus de Legea pe care a instrumentalizat-o.

aceste atitudini sunt aparent diferite, căci liberalii și stângiștii se întâlnesc în același punct al disciplinării afectului popular. diferă doar justificarea: unul invocă etica formală, celălalt structura implacabilă care ne zdrobește.

lăsați proletariatul să râdă și să juiseze. pentru că și dacă asasinarea lui Kirk este folosită ca pretext pentru și mai multă violență politică, este oricum în natura de a fi a pretextului să fie găsit, deoarece intenția exista de la bun început.